luni, 31 mai 2010
prezenta ta..
In sunete de haos, in lacrimi de abis
fii tu un zambet tandru, fii tu un mare vis…
nu crede tot ce zboara prin minți de rumegus,
nu fi nici tu cu ceilalti un fiu de carabus…
nu plange dupa ploaie cand nu vezi curcubeul,
nu suspina cand altul iti da ca hrana raul…
sa razi cand fulgera cu ironii stupide
venite de la caini cu mintile aride…
sa speri cand cade bruma pe visuri de iubire
sa crezi in stele care nu cad in amagire…
prezenta ta sa fie un soare pentru lume
iar chipul tau sa fie oglinda cu renume…
duminică, 30 mai 2010
focul..
Nu-i adevărat povestea că oamenii au descoperit focul
lovind două pietre.
Focul a apărut altfel, cînd singurătatea primului om
s-a lovit de prima întrebare,
cînd un om s-a gîndit să prefacă rănile lui în speranţă,
să-şi lumineze mîinile
şi teama de el.
Poate focul n-a fost decît un mijloc de a lupta împotriva cenuşii,
cînd vulturii coboară în noi
şi ne temem.
Monologul lui Dumnezeu..
M-am uitat la tine în timp ce te-ai trezit în aceasta dimineata. Asteptam sa-mi spui 2-3 cuvinte, multumindu-mi pentru cele ce ti s-au întâmplat, cerându-Mi parerea pentru cele ce urma sa le faci azi. Am observat ca erai mult prea preocupat, preocupat sa-ti cauti haine potrivite ca sa mergi la scoala/serviciu. Am continuat sa astept în timp ce tu alergai prin casa. Speram sa gasesti câteva clipe ca sa-Mi spui: “Buna dimineata!”. Dar erai mult prea ocupat. Pentru a vedea ca-ti sunt alaturi, am aprins pentru tine cerul cu culori si cânt de pasarele. Pacat ca nu ai observat nici atunci prezenta Mea. Te-am privit plecând grabit spre scoala/ serviciu si iar am asteptat. Presupun, ca fiind atât de ocupat, nu ai avut nici acum timp sa-Mi spui 2 vorbe. Când te întorceai de la scoala/ serviciu, ti-am vazut oboseala si stresul si ti-am trimis o ploaie marunta care sa-ti alunge stresul acumulat.Am crezut ca facându-ti aceasta placere îti vei aduce aminte de Mine. În schimb, te-ai suparat. Doream atât de mult sa-mi vorbesti. Oricum ziua era înca lunga. Ai pornit apoi televizorul si în timp ce urmareai programul preferat, Eu asteptam. Ai cinat apoi cu ai tai si tot nu ti-ai adus aminte de Mine. Vazându-Te atât de obosit, am înteles tacerea ta si am stins splendoarea cerului ca sa te poti odihni, dar nu te-am lasat în bezna. Am lasat veghetori pentru tine, o multime de stele. Era asa de frumos, pacat ca n-ai observat. Dar nu conteaza. Poate chiar nu ti-ai dat seama ca Eu sunt aici pentru tine.
Am mai multa rabdare decât poti tu sa-ti imaginezi vreodata. Vreau sa ti-o arat, pentru ca si tu, la rândul tau sa o arati celor din jurul tau. Te iubesc atât de mult, încat astept în fiecare zi o rugaciune de la tine.
Acum esti pe punctul de a te trezi din nou. Nu-Mi ramâne decât sa te iubesc ai sa sper ca macar azi Îmi vei acorda putin timp din timpul tau.
Îti urez o zi buna!
Al tau Tata, Dumnezeu!
vineri, 28 mai 2010
asteapta!!
Te-am strigat cu disperare, cu-nfrigurare si plangand
Am auzit o voce blanda si iubitoare raspunzand
Te-am rugat sa-mi dai lumina, calauzirea inteleapta
Cu nesfarsita bunatate, mi-ai spus numai atat:ASTEAPTA!!
S-astept? Cat sa astept? De ce?...stateam infrant si ratacit
Oare e mana ta prea scurta? Urechea ta n-a auzit?
Inghenunchind a cata oara, te-am implorat, un semn sa-mi dai
Vreau un raspuns la rugaciune, spune-mi Mergi sau spune-mi Stai
M-ai invatat sa merg la Tine, sa cer, sa cred si voi primi,
Ai promis ca esti cu mine sa ma ajuti oriunde-as fi..
Dar ma simteam pierdut si singur, strigam , Tu raspundeai in soapta,
Cu dragoste si cu rabdare:Copilul meu iubit, ASTEAPTA!!!
Eram dezamagit si totul mi se parea cumplit, nedrept
Priveam spre cer cu neputinta..Sa mai astept? De ce s-astept?
Atunci ai coborat la mine si m-ai privit in ochi..PLANGEAI...
Mi-ai spus:Doreai un semn, o voce..atat e tot ce iti doreai
As fi putut sa clatin muntii, sa-ntunec soarele pe cer,
As fi putut s-aprind vazduhul, sa-i inviez pe cei ce pier,
Daca ti-as arata intruna ce sa alegi sa-ti fie bine,
Tu ai avea raspuns la toate dar nu m-ai intalni pe mine..
Nu ai putea primi puterea pe care-o dau celor infranti,
N-ai astepta tacut o raza, s-alunge norii disperarii,
Nu ai simti odihna sfanta, venita-n urma incercarii..
N-ai sti sa umbli prin credinta, nu m-ai vedea ca-s langa tine,
Inima ta cea zbuciumata, nu s-ar mai gandi la Mine,
S-ar implini visele tale..dar dorul meu s-ar spulbera,
N-as mai putea sa fac din tine, o perla in comoara mea..
Daca durerea ta ar tine, nu mai o clipa..n-ai lupta,
Nu ai cunoaste biruinta ce poti s-o ai prin jertfa mea,
Nu ai cunoaste revarsarea iubirii Mele pe deplin,
Cand Duhul Sfant iti umple viata, cu pace si cu har divin..
Deci, dragul meu, mergi prin furtuna, gandind la zilele senine
Stiind ca cel mai mare dar, e sa ma intalnesti pe Mine,
Chiar daca nu gasesti raspuns si viata pare uneori nedreapta..
Sa-ti amintesti ca sunt cu tine, chiar si atunci cand spun:
ASTEAPTA..
joi, 27 mai 2010
Eliza - Grigore Alexandrescu
Spune-mi, scumpa Elizo, ce este fericirea?
Pe ce tarmuri rasare, ce loc îi e placut?
E veche ca pamântul, împodobeste firea,
De mult, sau deodata cu tine s-a nascut?
Am catat-o-n pustiuri, am catat-o în lume,
Am catat-o pe dealuri, pe munti si pe câmpii;
Am catat-o-n desertul eho al unui nume,
Pe valurile marii, în titluri, bogatii.
Zadarnica silinta! Fericirea s-ascunde;
Fara folos pe urma-i vedeam ca ostenesc;
O chemam cu-nfocare, dar nu vrea a-mi raspunde:
Te întâlnii, iubita, si-n ochii-ti o gasesc!
Vedeti aceste locuri, aceste stânci râpoase?
Vedeti pamântu-acesta detot nelocuit?
Ei bine, aici toate mie îmi par frumoase!
Mai mult decât oriunde aici sunt fericit.
Eliza e viata ce toate-nsufleteste;
Zâmbirea-i e cereasca, privirea ei Amor;
A ei dulce suflare ast aer balsameste,
Si gratiile-ntr-însa vad o tânara sor.
Daca ar fi pamântul în vechea simplitate,
Când cea dintâi femeie în rai s-a pomenit,
Frumoasa, -mpodobita cu darurile toate,
Si nobila-i icoana în unde si-a privit:
Negresit ca Eliza de sine încântata,
Vazându-si în fântâna atâtea frumuseti,
Tovaraselor sale: , , Veniti, le-ar zice-ndata,
În crěstalul acesta minune sa vedeti.
Voi sunteti prea placute, si dulcea-va privire
Inima mea o trage, mi-e drag sa va ascult;
Dar vaz colo în apa un lucru peste fire,
Un chip care va-ntrece, si-mi place si mai mult!”
Pâna nu o vazusem, pân-a nu o cunoaste,
Eram de nopti, de zile, de toate dezgustat.
Vremea ce-acuma zboara parea ca se târaste,
Anii, ca o povara grozava de purtat!
Vântu-mi parea suflare zadarnica si rece,
Cerul ca o câmpie de care sunt satul,
Eho numai un sunet ce fara folos trece,
Aurora o raza privita îndestul.
Ziceam: O zi ca alta, si tot acelasi soare!
În lume vedeam chinuri, pe ceruri vedeam nori.
Le privesc cu Luiza; totul schimbat îmi pare,
Cerul este cu stele, câmpiile cu flori.
Aurora, o nimfa de soare prea iubita,
Se desteapta si-n aer aluneca zâmbind,
De cele dintâi ceasuri, de-ai sai fii ocolita,
La soare, ce-o urmeaza, cu dragoste privind.
Zefirul, o fiinta de bine facatoare,
Care catre cer duce suspinuri omenesti;
Eho, o zeitate la chinuri simtitoare,
Ce repeteaza glasul acelei ce slavesti.
Când tacerea Elizei îmi spune-a ei iubire,
Când mâna ei ma strânge, când ochii-i îmi vorbesc;
Când lânga ea uit lumea si nu mai am simtire,
Decât pentru minutul în care o privesc,
Zic: , , Viata este scurta si fericirea trece:
Spun ca placerea stinge faclia lui Amor:
Daca iubirea noastra e s-aiba sfârsit rece,
De ce-n minutu-acesta, de ce acum nu mor?
miercuri, 26 mai 2010
ajutor..
Era odata o insula unde traiau toate sentimentele umane: Buna Dispozitie, Tristetea, Intelepciunea, Iubirea si altele.
Intr-o zi sentimentele au aflat ca insula se va scufunda in curand, asa ca si-au pregatit navele si au plecat. Doar Iubirea a ramas pana in ultimul moment. Cand insula a inceput sa se scufunde, Iubirea a hotarat sa ceara ajutor.
Bogatia a trecut pe langa Iubire intr-o barca luxoasa si Iubirea i-a zis:
-Bogatie, ma poti lua cu tine?
-Nu te pot lua, caci e mult aur si argint in barca mea si nu am loc pentru tine.
Atunci Iubirea i-a cerut ajutorul Orgoliului, care tocmai trecea pe acolo:
-Orgoliu, te rog, ma poti lua cu tine?
-Nu te pot ajuta, Iubire, aici e totul perfect… mi-ai putea strica nava.
Iubirea a rugat mai apoi Tristetea, care trecea pe langa ea:
-Tristete, te rog, lasa-ma sa vin cu tine!
-Oh, Iubire, sunt atat de trista incat simt nevoia sa stau singura…
Chiar si Buna Dispozitie a trecut pe langa Iubire, dar era atat de multumita incat nu a auzit ca o striga.
Dintr-o data o voce a strigat:
-Vino, Iubire, te iau cu mine!
Era un batran cel care vorbise. Iubirea s-a simtit atat de recunoscatoare si plina de bucurie incat a uitat sa il intrebe pe batran cum il cheama. Cand au sosit pe tarm, batranul a plecat.
Iubirea si-a dat seama cat de mult ii datora si a intrebat Cunoasterea:
-Cunoastere, imi poti spune cine m-a ajutat?
-Era Timpul…
-Timpul? s-a intreba Iubirea, dar de ce tocmai Timpul m-a ajutat?
Cunoasterea, plina de intelepciune, i-a raspuns:
-Pentru ca numai Timpul e capabil sa inteleaga cat de importanta e Iubirea in viata..
moment..
Mă doare al meu sine care suspină mult
Am obosit să-l văd şi tot să îl ascult…
M-am plictisit de el…să plece de la mine!
Nu vreau tovărăşia prezenţei lui străine.
Nu mai doresc să caut un leac sau alinare,
Tot ce doresc e ziua ce văd că nu apare…
M-am săturat să caut ce nu cunosc că ştiu
Taine şi legende din al meu suflet viu.
Ascunsă-i o comoară a sufletului meu
Prin lupte de credinţă ajung să fiu doar EU…
Zăpada se topeşte, răsar florile verzi,
Ce-n suflet mi se-aşeză arzându-mi din zăpezi.
marți, 25 mai 2010
POVESTE
Sufletul tău funcţionează cu lemne,
Iar al meu cu electricitate.
Dragostea ta umple cerul de fum,
A mea e din flăcări curate.
Totuşi vom mai merge împreună
O bună bucată de pământ,
O bună bucată de cer,
O bună bucată de lună.
Vom fi fericiţi pentru iarbă
Şi pentru lac,
Vom râde pentru copac,
Vom slăvi drumul drept cu câte-o gură
Şi vom ţine un moment de reculegere
Pentru fiecare cotitură.
Ne vom lua după umbra mea
Care merge înainte,
Ne vom lua după primul gând,
Ne vom lua după două-trei cuvinte.
Până când ne va ieşi în cale
Sfânta Vineri
Să ne spună printre altele
Că nu mai suntem tineri.
Şi că ea n-o să ne mai dea de-acum
Nici electricitatea pentru flacără,
Nici lemne pentru fum.
duminică, 23 mai 2010
gol..
Ne-a parasit lumina, culoarea ne-a uitat,
Si soaptele-si pierdura-ntelesul pe vecii,
Si trupurile noastre in gol s-au destramat
Sub aiurarea noptilor tarzii.
Si gandurile noastre trecura fara grija-n
Ostroavele-necate in destramari de veci.
Pe cerul lumii noastre mai dorm fara de sprijin
Doar ochii reci, doar lacomii ochi reci.
Romanţa răspunsului mut
Ce văd!...
E-adevărat?...
Tu eşti?...
Cum?...
N-ai murit?...
Tot mai trăieşti?...
Pendulă care te-ai oprit din mers,
Încerci acum să mergi în sens invers?...
Hai!... Spune-mi...
Spune-mi tot ce ştii...
Să-mi spui chiar şi minciuni,
Să-mi spui
Ce n-ai spus nimănui -
Nici celor morţi,
Nici celor vii ...
Ce victime ai mai făcut
Din clipa-n care urma ţi-am pierdut?...
Ce vrăjitoare te-a trecut prin foc
Şi-a reuşit să-ţi pună inima la loc?...
Şi care-anume sfânt din calendar
Te-a sfătuit să te-ntâlneşti cu mine iar?...
De ce zâmbeşti?
E-adevărat?...
Te-ai răzgândit?...
Ne-am împăcat?...
Iar ne iubim?...
Sau, poate, şi-azi ne regăsim
Aceiaşi vechi duşmani?...
Dar tu mai ştii după câţi ani?...
Eu te-am iertat de mult!...
Dar tu?...
Răspunde-mi "Da"...
Răspunde-mi "Nu" -
Totuna mi-e!...
Ştii tu de ce -
La tine "Nu" şi "Da" nu sunt
Decât aceleaşi vorbe-n vânt!...
De ce te temi?...
De ce-ţi ascunzi
În palme ochii tăi rotunzi?...
De ce-ţi aprinzi ca un semnal
De foc bengal
Obrajii tăi de porţelan
Şi inima de Caliban?...
Răspunde-mi!...
Vreau să ştiu şi eu,
De ce-ai venit?...
De dragul meu?
Sau, poate, n-ai venit decât
Să-mi torni, ca şi-n trecut, pe gât
Un păhărel de coniac,
Ca eu să tac,
Iar tu să ţipi
Şi să dispari, apoi, suspect,
Cu voluptatea unei bombe de efect!...
Ce zici?
Aşa e c-am ghicit
De ce-ai venit?...
De ce te-ncrunţi şi nu-mi răspunzi?...
Ce nou secret îmi mai ascunzi?...
De ce scrâşneşti din dinţi
Şi taci?...
Hai!... Spune-mi, ce-ai de gând să faci?
Deschide-ţi gura - mii de draci! -
Şi lasă-mă să-ţi mai sărut...
Nu gura...
Ci răspunsul mut!...
sâmbătă, 22 mai 2010
Romanţă meschină ..
Dacă-ai crezut c-ar fi putut să fie
Ceva mai mult decât ce-a fost, te-ai înşelat!...
N-a fost decât un început de nebunie,
De care-ntâmplător ne-am vindecat!...
N-a fost decât un zbor de triolete
Pe care un poet le-a scris în vis,
În cinstea celei mai frumoase fete,
Şi-a-nnebunit de'ndată ce le-a scris!...
N-a fost decât ce nu se poate spune
Decât cu ochii-nchişi şi pe-nnoptat,
În ritmul unui început de rugăciune
Pentru iertarea primului păcat!...
N-a fost decât ce-a trebuit să fie,
Şi, dac-a fost cu-adevărat ceva,
N-a fost decât un strop de veşnicie
Desprins dintr-un meschin "et caetera!"..
vineri, 21 mai 2010
Romanţă negativă
N-a fost nimic din ce-a putut să fie,
Şi ce-a putut să fie s-a sfârşit...
N-a fost decât o scurtă nebunie
Ce-a-nsângerat o lamă, lucioasă, de cuţit!...
N-am fost decât doi călători cu trenul,
Ce ne-am urcat în tren fără tichete
Şi fără nici un alt bagaj decât refrenul
Semnalului de-alarmă din perete!...
Dar n-am putut călători-mpreună...
Şi fiecare-am coborât în câte-o gară,
Ca două veveriţe-nspăimântate de furtună -
Furtuna primei noastre nopţi de primăvară!
Şi-atâta tot!... Din ce-a putut să fie,
N-a fost decât un searbăd început
De simplu "fapt divers", ce nu se ştie
În care timp şi-n care loc s-a petrecut!...
joi, 20 mai 2010
decor..
Copacii albi, copacii negri
Stau goi în parcul solitar
Decor de doliu funerar …
Copacii albi, copacii negri.
În parc regretele plâng iar …
Cu pene albe, pene negre
o pasăre cu glas amar
Străbate parcul secular …
Cu pene albe, pene negre …
În parc fantomele apar …
Si frunze albe, frunze negre;
Copacii albi, copacii negri;
Si pene albe, pene negre,
Decor de doliu funerar..
logica..
Aşa se întâmplă logic,
plecăm şi sosim undeva.
Plecăm pentru o clipă, pentru un ceas, pentru o viaţă,
poate nu trebuia să plecăm, dar problema nu-i asta,
ci faptul că sosim undeva, totdeauna sosim undeva,
poate nu sosim la timp, nu sosim unde trebuie,
nu sosim unde-am vrut
dar sosim undeva şi câtă vreme sosim undeva
totul e logic
chiar dacă logica şi fericirea sunt lucruri total diferite,
totuşi am plecat şi am sosit undeva,
am greşit drumul, dar am sosit undeva,
dar când nu mai sosim nicăieri
totul devine ilogic. Spre ce ne ducem
dacă nu sosim nicăieri?
plecăm şi sosim undeva.
Plecăm pentru o clipă, pentru un ceas, pentru o viaţă,
poate nu trebuia să plecăm, dar problema nu-i asta,
ci faptul că sosim undeva, totdeauna sosim undeva,
poate nu sosim la timp, nu sosim unde trebuie,
nu sosim unde-am vrut
dar sosim undeva şi câtă vreme sosim undeva
totul e logic
chiar dacă logica şi fericirea sunt lucruri total diferite,
totuşi am plecat şi am sosit undeva,
am greşit drumul, dar am sosit undeva,
dar când nu mai sosim nicăieri
totul devine ilogic. Spre ce ne ducem
dacă nu sosim nicăieri?
marți, 18 mai 2010
singuratate..
Afară plouă ca şi toamna şi-i urît,
Mă uit pe geam ca după tine, şi atît.
În mine toate amintirile te-aşteaptă,
De-aceea mi-i privirea stranie şi dreaptă.
Ca-ntr-un copil ce-a adormit plîngînd,
În mine nu mai este nici un gînd.
Vreau să trăiesc şi-mi cad din mînă cărţile;
Mă împresoară chipul tău din toate părţile.
Mîna ce mi-a-mprăştiat părul şi gîndurile
Îmi amestecă pe carte toate rîndurile.
Rămîn uităndu-mă pe geam ca după tine,
Şi tot aştept pe cineva şi nu mai vine.
luni, 17 mai 2010
vreodata..
… Şi voi lua din cer
Ceea ce nu mai găsesc
Prin stele,
De când rătăcesc.
Această gândire mai vreau
Din câte-am dorit
Sau cerul e rece
La infinit…
Ceea ce nu mai găsesc
Prin stele,
De când rătăcesc.
Această gândire mai vreau
Din câte-am dorit
Sau cerul e rece
La infinit…
În fericire
Obsesii
duminică, 16 mai 2010
Fara ploi..
Clipe reci ne stropesc,
Peste noi pasii cresc,
Porti se nasc pentru noi,
Picuram peste ploi,
Ne lovim de blestem,
Picaturi ce suntem
Fara ani, fara cer...
In noi ploile pier.
Respiram gol de vant,
Sapte clipe mai sunt,
In silabe ma-nec,
Dar cuvantul e sec,
Am fost plans de cutit,
Noaptea-i strigat topit,
Nu ma lasa sa tip
Umbra ei pe nisip.
Ploaia ta m-a atins,
Poti sa spui c-ai invins...
Peste noi pasii cresc,
Clipe reci ne stropesc.
Peste noi pasii cresc,
Porti se nasc pentru noi,
Picuram peste ploi,
Ne lovim de blestem,
Picaturi ce suntem
Fara ani, fara cer...
In noi ploile pier.
Respiram gol de vant,
Sapte clipe mai sunt,
In silabe ma-nec,
Dar cuvantul e sec,
Am fost plans de cutit,
Noaptea-i strigat topit,
Nu ma lasa sa tip
Umbra ei pe nisip.
Ploaia ta m-a atins,
Poti sa spui c-ai invins...
Peste noi pasii cresc,
Clipe reci ne stropesc.
ploaie..
N-am auzit-o, parca, de mult... O ascult. Nadusala noptii curge pe geamuri. Ploua-n golurile din ramuri. As voi sa gasesc o asemanare Si caut in zgomote si murmure, In viori, in naiuri si ghitare Ecoul ndeslusit si turbure. Noaptea s-a-ntunecat cu alte nopti in fund, Si din noapte-n noapte, noptile urzite Cern ploaia cu nisipul marunt Ca niste site. Gandul, ajuns in flacara lui de ploaie tarzie, Se face palid si descreste ca o faclie. Fereastra e cernita de un fag De care-atarna noaptea neagra, toata, ca un steag. Nu-i suierul sabiilor ce se ascut Si-al spadei ciocnite de scut. Nu e bataia inimii. Nu-i Turnul si ornicul lui in care timpul colinse. E parca sufletul tuturor ostilor invinse.
vineri, 14 mai 2010
Vreau să joc!
O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!
Să nu se simtă Dumnezeu
în mine
un rob în temniţă – încătuşat.
Pământule, dă-mi aripi:
săgeată vreau să fiu, să spintec
nemărginirea,
să nu mai văd în preajmă decât cer,
deasupra cer,
şi cer sub mine -
şi-aprins în valuri de lumină
să joc
străfulgerat de-avânturi nemaipomenite
ca să răsufle liber Dumnezeu în mine,
să nu cârtească:
“Sunt rob în temniţă!”
Să nu se simtă Dumnezeu
în mine
un rob în temniţă – încătuşat.
Pământule, dă-mi aripi:
săgeată vreau să fiu, să spintec
nemărginirea,
să nu mai văd în preajmă decât cer,
deasupra cer,
şi cer sub mine -
şi-aprins în valuri de lumină
să joc
străfulgerat de-avânturi nemaipomenite
ca să răsufle liber Dumnezeu în mine,
să nu cârtească:
“Sunt rob în temniţă!”
joi, 13 mai 2010
n-ai timp..
Avem atat timp sa ne certam
Dar nu gasim si timp sa ne-mpacam,
Stam si-asteptam mereu si ziua trece
Si inima devine, din ce in ce mai rece.
stam si privim un om rapus
De-atatea intrebari ce n-au raspuns,
De ce acu, de ce asa nu-i bine?
Gaseste-oriunde un raspuns dar nu la tine.
Priveste inspre tine cu-nsetare,
dar intrebarile-s prea multe si temerea prea mare.
E-o lume mult prea mare langa tine
si prieteni-s putini,si zilele-s putine,
La intrebarea, tu, nu-i gasesti raspuns
Cat mai astepti, nu crezi ca e de-ajuns?
Ziua de maine-i azi si trece,
Nu sta si te uita la toate rece..
[proprie si personala]
miercuri, 12 mai 2010
gand..
Pasesti absent pe-o lume mai dementa
Nici tu nu stii ce vrei dar te gandesti
si lumea toata ti se pare lenta,
Doar crezi ca stii ce iti doresti,
Cand crezi ca stii ce vrei, nu ti se pare,
Deja s-a dus ziua de ieri
Si-acum intreaga lume iti pare mare
Si-ncepi sa crezi ca iar nu stii ce ceri,
Ajungi sa te-ndoiesti de tine insuti,
te lasi din ce in ce mai mult purtat de val.
Incepi sa te gandesti ce simplu ar fi pamantul,
De n-ai simti, ori de n-ar exista cuvantul.
Nu te gandesti la ziua ceea mare
pe care fiecare clipa o astepti,
Te uiti, pamantul este-n sarbatoare
Dar tu nu poti nici sa te ierti..
[proprie si personala]
lacrime si lacrime..
Inceteaza de-a mai plange
Inima far' de noroc
Caci prin lacrime de sange
Nu s-alina, nu se stinge
Al durerii mele foc.
Foc ce arde in tacere
Si-i ascuns in pieptul meu,
Unde jalnica durere
Picurand amara fiere
Asezat-a jugul greu.
Ah! si-ti ada tu aminte
C-acest chin de foc nestins
Prin duioase juraminte
Tot o lacrima fierbinte
De iubire, l-a aprins.
Inima far' de noroc
Caci prin lacrime de sange
Nu s-alina, nu se stinge
Al durerii mele foc.
Foc ce arde in tacere
Si-i ascuns in pieptul meu,
Unde jalnica durere
Picurand amara fiere
Asezat-a jugul greu.
Ah! si-ti ada tu aminte
C-acest chin de foc nestins
Prin duioase juraminte
Tot o lacrima fierbinte
De iubire, l-a aprins.
luni, 10 mai 2010
mi-e..
Mi-e albastru, mi-e-nnorat
mi-e si sfant, mi-e si pacat
mi-e aproape, mi-e strain
mi-e si miere si venin
mi-e tacere, mi-e cuvant
mi-e inalt, mi-e si pamant
mi-e devreme, mi-e tarziu
mi-e aminte, mi-e nu stiu
mi-e ferice, mi-e necaz
mi-e si maine, mi-e si azi
mi-e lumina, mi-e-ntuneric
mi-e si slab, mi-e si puternic
mi-e real si mi-e si vis
mi-e si iad si paradis
mi-e cuminte, mi-e obraznic
mi-e si nunta, mi-e si praznic
mi-e si mult, mi-e si putin
mi-e placere, mi-e si chin
mi-e si spus, mi-e si mister
mi-e si sunt… si mi-e si pier
mi-e si sfant, mi-e si pacat
mi-e aproape, mi-e strain
mi-e si miere si venin
mi-e tacere, mi-e cuvant
mi-e inalt, mi-e si pamant
mi-e devreme, mi-e tarziu
mi-e aminte, mi-e nu stiu
mi-e ferice, mi-e necaz
mi-e si maine, mi-e si azi
mi-e lumina, mi-e-ntuneric
mi-e si slab, mi-e si puternic
mi-e real si mi-e si vis
mi-e si iad si paradis
mi-e cuminte, mi-e obraznic
mi-e si nunta, mi-e si praznic
mi-e si mult, mi-e si putin
mi-e placere, mi-e si chin
mi-e si spus, mi-e si mister
mi-e si sunt… si mi-e si pier
ploaia asta..
Ploaia asta beată va şterge noroiul din mine
Şi cred că dimineaţă cerul va fi adânc şi senin.
Vezi? Eu pot vedea frumos că va fi bine
Dincolo de faptul că port în suflet venin.
Ploaia asta rece şi deasă ce mă cuprinde ca o ceaţă
Va şterge din urmele lăsate de tine plecând în grabă,
Lăsându-mă cu ochii în soare şi inima pe-o tarabă.
Când mă gândesc la tine simt şi frumos şi greaţă.
Ploaia asta neagră, turbată şi violentă
Mă zgârie pe ochi, pe faţă şi-n suflet,
În inimă-mi urlă o vioară stridentă
Şi cântecul meu cade în tine c-un tunet.
Ploaia asta beată va şterge noroiul din mine,
Ploaia asta rece şi deasă ce mă cuprinde ca o ceaţă,
Îmi aminteşte mereu de dorul prea mare ce m-apasă.
Mi-e gândul ca apa măcinată pe veci în turbine.
duminică, 9 mai 2010
ploua..
Si ploua-n clipa noastra de tacere,
Se-aud in geam doar stropii in cadere,
Ce ne masoara, cadentat si rece,
Secundele si timpul care trece…
Si nu mai stiu de cata vreme ploua.
Ma uit la ceas si vad ca este doua,
Dar nu mai stiu daca e zi sau noapte,
Caci ploaia asta rece ne desparte.
Si vreau sa cred ca ploaia e de vina,
Ca nu-mi mai simt demult inima plina
Si ca te vad atat de rar si trist…
Si nu mai stiu nici eu daca exist,
Sau daca sunt doar o inchipuire
A celei ce se-ascunde in privire,
Iar tu esti doar o umbra dintr-un gand,
Ce a cazut cu ploaia pe pamant…
Si nu mai stiu daca suntem tot noi,
Copii frumosi ce alergam prin ploi,
Sau suntem doi straini tacuti, ciudati,
De vreme si de ploaie speriati…
Doua fiinte mute, in tacere,
Doi stropi de ploaie rece in cadere,
Doi stropi ce se vor sparge de pamant,
Doi stropi ce nu s-au contopit nicicand…
Incerc sa te zaresc macar in vis,
Prin ploaia ce se cerne din abis,
Sa-ti dau deoparte stropii de pe frunte,
Sa te ating si sa pasesc pe punte,
Fara sa-mi fie teama de cadere
In raul de sub puntea de tacere,
In raul plin de ani si de visari,
De ploi si de atatea renuntari…
Sa-ti iau in palme mana, ca pe-o prada,
Si sa te scot in ploaia de pe strada,
Iar ploaia sa ne spele de pacate
Si sa ne-ngane cantece uitate,
Sa ne sarute, uzi pana la piele
Si sa ne biciuiasca cu putere
Si-apoi sa ne topim imbratisati,
In ploaie si in vis, purificati..
joi, 6 mai 2010
si poate de aceea..
poate de aceea, ca nu suntem metalici
si nici încetiniti, si nici lemnosi, -
de aceea poate, când cocosii galici
se bat cu penele-nfoiate si frumosi, -
noi ridicam din noi, un glob de gând spre vid
si-l sprijinim în palmi, deasupra, sus,
si soarele se alungeste spre el si îsi deschid
înca ceva din ele
luminile de nespus.
si se curbeaza câmpul supt, spre globul
acesta, doritor,
si viitorul îsi întinse lenes lobul
înspre prezent, rupându-se din viitor
De-aceea poate aparam mai palizi,
si-n largi miscari orizontale, de înot,
un glob de gând întindem, tot si tot
mai sus, spre sorii candizi…
pâna se lipesc de el bucati de cer albastre
si-aterizate pasari, cu umbrele zburând,
si relieful viu al trupurilor noastre
devine relieful acestui glob de gând.
marți, 4 mai 2010
noapte de mai..
Astfel: fiindcă apogeul la care sufletul atinge
Când poartă cântece-ntre aripi dă naştere la răzvrătiri,
Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge
Şi muzele că vor rămâne amăgitoare năluciri?
Vestalelor, când în picioare altarul vostru s-află încă,
Şi primăvara când se-ntoarce şi astăzi ca şi alte dăţi,
Şi preschimbat când nu se află pământul falnic într-o stâncă,
De ce v-aţi reurca în sfera abstractelor seninătăţi?
Închisă dacă vă e lumea, recoborâţi-vă-ntre roze.
Parfumele din mai înalţă reînnoite-apoteoze,
Şi-n noaptea blondă ce se culcă pe câmpeneşti virginităţi
Este fioru-mpreunării dintre natura renăscută
Ş-atotputerea Veciniciei de om abia întrevăzută.
Veniţi: privighetoarea cântă, şi liliacul e-nflorit;
Cântaţi: nimic din ce e nobil, suav şi dulce n-a murit.
Simţirea, ca şi bunătatea, deopotrivă pot să piară
Din inima îmbătrânită, din omul reajuns o fiară,
Dar dintre flori şi dintre stele nimica nu va fi clintit,
Veniţi: privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit.
Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge,
Când frunza ca şi mai nainte şopteşte frunzei ce atinge?
Când stea cu stea vorbeşte-n culmea diamantatului abis,
Izvorul când s-argintuieşte de alba lună care-l ninge,
Când zboară freamăte de aripi în fundul cerului deschis?…
Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
E cerul încă plin de stele, şi câmpul încă plin de roze,
Şi până astăzi din natură nimica n-a îmbătrânit…
Iubirea, şi prietenia, dacă-au ajuns zădărnicie,
Şi dacă ura şi trădarea vor predomni în vecinicie…
Veniţi: privighetoarea cântă, şi liliacul e-nflorit.
Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
Pământ şi spaţiu îşi urmează sublimele metamorfoze,
Răsare câte-o nouă floare, apare câte-un astru nou,
Se face mai albastru-adâncul, şi codrul mai adânc se face,
Mai dulce sunetul de fluier, mai leneşă a nopţii pace,
Mai răcoroasă adierea, mai viu al stâncilor ecou;
Mucigăitul smârc al văii cu poezie se vestmântă,
Pe prefiratele lui ape pluteşte albul nenufar…
O mică stea e licuriciul, şi steaua este un mic far,
În aer e parfum de roze. — Veniţi: privighetoarea cântă.
Posomorârea fără margini a nopţilor de altădată,
Când sufletul pentru sarcasme sau deznădejde sta deschis,
Cu focul stins, cu soba rece, rămase-n urmă ca un vis.
E mai şi încă mă simt tânăr sub înălţimea înstelată.
Trecu talazul duşmăniei cu groaza lui de nedescris,
La fund se duse iar gunoiul ce înălţase o secundă
Şi stânca tot rămase stâncă, şi unda tot rămase undă…
Se lumină întinsa noapte cu poleieli mângâietoare,
Şi astăzi e parfum de roze şi cântec de privighetoare.
Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer.
Pe jgheabul verde al cişmelei un faun rustic c-o naiadă
S-au prins de vorbe şi de glume sub licăririle din cer;
Columbe albe bat din aripi şi visurile vin grămadă,
Iar picăturile urmează pe piatra lucie să cadă…
Băsmesc de vremile bătrâne, când zânele se coborau
Din limpezimile albastre, şi-n apa clară se scăldau…
Reînviază ca prin farmec idilele patriarcale
Cu feţi-frumoşi culcaţi pe iarbă izbindu-se cu portocale;
Pe dealuri clasice s-arată fecioare în cămăşi de in,
Ce-n mâini cu amforele goale îşi umplu ochii de senin,
Şi printre-a serii lăcrămare de ametiste şi opale,
Anacreon re-nalţă vocea, dialoghează Theocrit…
Veniţi: privighetoarea cântă în aerul îmbălsămit.
E mai şi încă mă simt tânăr sub înălţimea înstelată…
Halucinat când este-auzul, vederea este fermecată;
Aud ce spune firul ierbii, şi văd un cer de aripi plin,
M-aşez privind în clarul lunii sub transparenţa atmosferei
Şi-n aeru-mbătat de roze sfidez atingerea durerei
Cu cântece nălucitoare cum sunt candorile de crin.
O! feerie a naturii, desfăşură-te în splendoare,
Regret suprem al fiecărui în tainicul minut când moare,
Fiindcă tu eşti pentru suflet repaos dulce şi suprem.
O! feerie a naturii, vindecătoare de nevroze,
Ce ne-mbuneşti fără ştiinţă şi ne mângâi fără să vrem,
Regret suprem al fiecărui, desfăşură-te în splendoare
În aer cu parfum de roze şi cântec de privighetoare.
Veniţi, privighetoarea cântă în aeru-mbătat de roze.
Voind să uit că sunt din lume, voiesc să cred că sunt din cer…
Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer,
Şi-această noapte fericită la gâtul ei cu sălbi de astre
S-a coborât pe flori roz-albe şi pe pădurile albastre,
A-ntins subţirile-i zăbranic şi peste câmp şi peste văi,
A-nsăilat nemărginirea cu raze de argint şi aur
Şi o cusu cu mii de fluturi şi o brăzdă cu mii de căi;
A revărsat peste tot locul dumnezeiescul ei tezaur,
În atmosfera străvezie împăciuirea şi-a întins,
Făcu să sune glas de bucium la focul stânelor aprins,
Făcu izvorul să-l îngâne, pădurea să se-nveselească,
Orice durere să-nceteze, şi poezia să vorbească.
Pe om în leagănul ei magic îl adormi — şi el uită
Cu clarobscur mască urâtul şi şterse formele prea bruşte,
Făcu să tacă zbârnâirea adunăturilor de muşte,
Şi zise dealului să cânte, şi dealul nu mai pregetă,
Şi zise văilor să cânte, şi văile se ridicară,
Cu voci de frunze şi de ape, cu şoapte ce s-armonizară,
Şi zise paserei să cânte, şi la porunca uimitoare,
Se înălţă parfum de roze şi cântec de privighetoare…
Iar când şi mie-mi zise: ,,Cântă!”, c-un singur semn
mă deşteptă,
Spre înălţimi neturburate mă reurcă pe-o scară sfântă…
În aeru-mbătat de roze, veniţi: — privighetoarea cântă.
luni, 3 mai 2010
sunt un om viu..
unt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.
Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.
Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.
Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.
Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise – şi
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.
Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui…
(Poate şi fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)
Îmi place să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.
E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!
E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi pferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.
Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipăsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii,
ce are, pe scurt, următorul cuprins:
Nu vreau,
când îmi ridic tâmpla din perne,
să se lungească-n urma mea pe paturi
moartea,
şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu
oprit.
Nici după fiecare pas,
în golul dinapoia mea rămas,
nu vreau
să urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolţi de infern proptind deasupra-mi…
Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge.
E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.
E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării.
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!
Doar chipul tău prelung iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.
Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.
Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.
Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.
Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise – şi
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.
Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui…
(Poate şi fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)
Îmi place să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.
E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!
E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi pferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.
Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipăsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii,
ce are, pe scurt, următorul cuprins:
Nu vreau,
când îmi ridic tâmpla din perne,
să se lungească-n urma mea pe paturi
moartea,
şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu
oprit.
Nici după fiecare pas,
în golul dinapoia mea rămas,
nu vreau
să urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolţi de infern proptind deasupra-mi…
Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge.
E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.
E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării.
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!
Doar chipul tău prelung iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat.
duminică, 2 mai 2010
Oh! suflet orb..
Oh! suflet orb m-absorbi întruna
Şi nu mă vezi, nici nu m-auzi,
Rămâi, cu ochii morţi şi cruzi,
Şi reci, mai reci de cum e luna.
Veghez asupră-ţi totdeauna…
Visez, vibrez şi nu m-auzi,
Rămâi cu ochii morţi şi cruzi,
Şi sunt arcuş, — şi nu eşti struna.
Şi reci, mai reci de cum e luna
Sunt ochii tăi şi morţi şi cruzi,
Şi nu mă vezi, nici nu m-auzi,
Şi sunt arcuş, — şi nu eşti struna.
Iar suflet orb m-absorbi întruna,
Te simt, te-aud, şi nu m-auzi,
Şi ochii tăi sunt stinşi — şi cruzi,
Şi reci, — mai reci de cum e luna.
Spune-o-ncet,n-o spune tare..
Spune-o încet,n-o spune tare:
Iată aceştia suntem noi.
Cînd e singur fiecare,
Sufletele nu-s în noi.
Stăm alături,eu şi tu?
Sufletele noastre sunt în noi,
Cînd suntem doi.
Altfel nu !
Iată aceştia suntem noi.
Cînd e singur fiecare,
Sufletele nu-s în noi.
Stăm alături,eu şi tu?
Sufletele noastre sunt în noi,
Cînd suntem doi.
Altfel nu !
lumina de ieri..
Caut, nu ştiu ce caut. Caut
un cer trecut, ajunul apus. Cât de-aplecată
e fruntea menită-nălţărilor altădată!
Caut, nu ştiu ce caut. Caut
aurore ce-au fost, tâşnitoare, aprinse
fântâni - azi cu ape legate şi-nvinse.
Caut, nu ştiu ce caut. Caut
o oră mare rămasă în mine fără făptură
ca pe-un ulcior mort o urmă de gură.
Caut, nu ştiu ce caut. Subt stele de ieri,
subt trecutele, caut
lumina stinsă pe care-o tot laud.
sâmbătă, 1 mai 2010
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii..
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
necuvintele..
El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am inclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)