cine moare..

Moare cate putin cine se transforma in sclavul
obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii;
cine nu-si schimba existenta;
cine nu risca sa construiasca ceva nou;
cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.
Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea,
cine prefera negrul pe alb si punctele pe "i"
in locul unui vartej de emotii, acele emotii
care invata ochii sa straluceasca, oftatul sa surada
si care elibereaza sentimentele inimii.
Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este
nefericit in lucrul sau;
cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis;
cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte
sfaturile "responsabile".
Moare cate putin cine nu calatoreste;
cine nu citeste; cine nu asculta muzica;
cine nu cauta harul din el insusi.
Moare cate putin cine-si distruge dragostea;
cine nu se lasa ajutat.
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si
de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza.
Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte
de a-l fi inceput; cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras
si cine nu raspunde chiar daca stie intrebarea.
Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna
ca "a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplul
fapt de a respira.
Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o
fericire splendida. Totul depinde de cum o traim...
Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta-te la soare
Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul
Daca va fi sa plangi, plangi de bucurie
Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale
Daca va fi sa furi, fura o sarutare
Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica
Daca va fi sa iti fie foame, sa-ti fie foame de iubire
Daca va fi sa doresti sa fii fericit, doreste-ti in fiecare zi..

ma doare ochiul..

Ma doare ochiul
de uratul care umbla pe strazi
Si unelteste impotriva mea
clevetitoare planuri.
Ucide, musca, latra!
Mi-e frica si fug.
Nu te grăbi altora să le placi -
O fi vre-unul mai deştept ca tine,
Dar vei găsi răspuns cu mult mai bine
Tu singur la problemele ce-ţi faci.

Degeaba plângi şi-n şapte te desfaci
Să scapi de întrebările străine;
De ale tale - cu atât mai bine,
Deci fă ceva cu viaţa să te-mpaci.

Nu fiecare înţelege-ndată,
Că viaţa nu-i poveste fermecată -
Nu ai răgaz, popasuri... Mii de draci!

Povara anilor ţi-e tot mai grea,
Ci dacă-nfrunţi epoca - vei putea
Tu inima-n făclie s-o prefaci!

trecut-au anii..

Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri
Şi niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară
Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
Abia-nţelese, pline de-nţelesuri -
Cu-a tale umbre azi în van mă-mpesuri,
O, ceas al tainei, asfinţit de sară.

Să smulg un sunet din trecutul vieţii,
Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mâna mea în van pe liră lunec;

Pierdut e totu-n zarea tinereţii
Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul creşte-n urma mea… mă-ntunec!

Apus de inima..

cuvintele tale încearcă s-ajungă
la inima mea
şi ploaia şi vântul pereţii îi freacă
şi ea devine prea grea...
un cutremur o zguduie crunt, un picur de apă
o loveşte cu sete,
o floare o mângâie blând.
viaţa, speranţa se bat să pătrundă
prin sufletul meu
sau prin gând...
la inimă se grăbesc să ajungă
să stea
soarele, luna, pământul şi tu
cum tu inchizi ochii... se stinge şi ea...

idila..

De-atâtea zile plânge Cerul!
Chiar şi-n această dimineaţă
Pământul şi-a-nălţat reverul,
La gât şi-a pus fular de ceaţă.

Şi toate văile-şi îmbracă
În voaluri umede, lăptoase
Şi roagă Cerul să mai tacă,
Destul cu toanele-i ţâvnoase!

Dar Cerul stă posomorât,
Cu norii traşi vârtos pe frunte,
Priveşte spre Pământ urât,
Trimite Ploaia să-l înfrunte.

A pus sechestru peste Soare,
Nu-l lasă-o clipă să se-arate,
Nu ştiu ce supărare are,
Că doar Pământu-i este frate.

La stele şi la Doamna Lună
A pus de strajă nori şi vântul,
Le-a pedepsit de-o vreme bună
Să nu se vadă cu Pământul.

Plutea în aer dezolarea,
Insuportabilă-aşteptare,
Toţi munţii, apele şi marea
Puneau aceeaşi întrebare.

Frumoasa Lună bănuia
De ce plângea atâta cerul,
Chiar foarte sigură era
Pe unde şade adevărul.

S-a hotărât să îi vorbească,
Să ia sfârşit această stare,
Nu mai dorea să-l chinuiască,
De-ajuns cu-atâta supărare!

"Pământul, eu l-am mângâiat
Cu raza mea de la distanţă,
A fost un gest nevinovat
Ce n-are nicio relevanţă.

Nu fi gelos! Doar ştii prea bine
Că-n veci eu nu te părăsesc,
Voi sta mereu aici cu tine,
La tine-n braţe eu trăiesc."

Măreţul Cer s-a luminat,
În patru zări trimise Vântul,
Toţi norii negri-a alungat
Şi Soarele-a umplut Pământul

ploua!!

Da, ploua cum n-am mai vazut...
Si grele talangi adormite,
Cum suna sub suri invechite!
Cum suna in sufletu-mi mut!

Oh, plansul talangii cand ploua!

Si ce enervare pe gand!
Ce zi primitiva de tina!
O bolnava fata vecina
Racneste la ploaie, razand...

Oh, plansul talangii cand ploua!

Da, ploua... si suna umil
Ca tot ce-i iubire si ura-
Cu-o muzica trista, de gura,
Pe-aproape s-aude-un copil.

Oh, plansul talangii cand ploua!

Ce basme talangile spun!
Ce lume-asa goala de vise!
... Si cum sa nu plangi in abise,
Da, cum sa nu mori si nebun?

Oh, plansul talangii cand ploua!

in cinstea celei care a plecat..

Azi-noapte a plouat ca de-obicei,
Că Dumnezeu face ce vrea…
O noapte plouă-n cinstea mea…
O noapte plouă-n cinstea ei…

Azi-noapte, însă, a plouat
În cinstea celei care-a plecat!

A plecat?…
Cine-a plecat?
N-am plecat nici eu, nici ea -
A plecat altcineva!…

Dar cine-a fost nu ştim nici noi!…
Ştim doar c-am găzduit-o amândoi
Şi-am găzduit-o fiindcă ne-a plăcut.
Pesemne Dumnezeu aşa a vrut!…
Că şase săptămâni în şir,
Din ziua când ne-am întâlnit,
O clipă nu ne-am despărţit…
Şi le-am trăit la fel tustrei.
Sorbind doar din parfumul ei -
Parfum de trandafir!…

A stat cu noi,
Şi-am stat cu ea,
Ca doi pantofi pe-o Buhar?,
Ca două mâini într-un manşon.
Ca două flori de crin pe un blazon!…
Şi totdeauna-am fost aşa -
Ea tot cu noi,
Noi tot cu ea…
Şi totdeauna-am fost la fel -
Un trio de violoncel.
Cu care ea ne sincopa,
Ne-ndepărta,
Ne-apropia
Şi, mână-n mână cu-amândoi,
Se destrăma
Şi se-ntregea
Cu fiecare dintre noi!…
Şi totuşi…
Iat-o c-a plecat!…

De ce-a plecat?…
Nici Dumnezeu nu ştie!…
Ştim doar atât -
Că n-are să mai vie
Chiar dac-ar fi s-o-ntoarcem iar din drum!…

Şi norii plini şi grei de-o ploaie nouă
Au hotărât solemn să nu mai plouă
În cinstea nimănui de-acum!