O! Vine-o vreme-n care nu poţi să mai visezi
Şi dragostea nu-nseamnă decât cuvinte goale
De nimeni nu-ţi mai pasă, în nimeni nu mai crezi
Deşi, în pieptu-ţi putred, simţi sufletul cum doare.
Te roade oboseala şi frica te cuprinde
Vezi ani că trec în goană, fără să faci ceva
Şi viciu-n plasa-i deasă încet, încet te prinde
Eşti gol de sentimente şi rece-i inima.
Nimic nu îţi mai place, nimic e viaţa ta
Ţi-e falsă veselia şi nu mai speri nimic...
În egoism feroce ţi-se schimbă dragostea
Şi nici un drum spre soare nu vezi, oricât de mic.
Nu poţi privi-nainte, înapoi n-ai ce să vezi,
Îţi simţi nemernicia ca pe-un pietroi în cârcă
În nopţi reci se prefac a zilelor-ţi amiezi
Şi simţi, tot mai aproape, a morţii hâdă hârcă.
Te învecheşti în rele, nu poţi să te mai schimbi,
Nici cântec, nici viers dulce în tine nu vibrează...
În propria-ţi mocirlă te tăvăleşti, te plimbi,
Şi nu mai ştii când mintea ţi-e beată sau ţi-e trează.
Frumosul te scârbeşte, urâtul ţi-l faci frate,
Doar uneori, în treacăt, mai spui că ai greşit
Iar câteodată-n noapte, auzi în geam cum bate
Speranţa de-altădată, şi al inimii trecut.
Hai, ploi, spălaţi-mi sila şi al inimii noroi,
Spălaţi-mă de rele, de lacrimi şi de frică,
Aduceţi-mi speranţa şi visele înapoi
Şi rupeţi vălul negru ce sufletul mi-l strică.
.jpg)