Spune-mi, scumpa Elizo, ce este fericirea?
Pe ce tarmuri rasare, ce loc îi e placut?
E veche ca pamântul, împodobeste firea,
De mult, sau deodata cu tine s-a nascut?
Am catat-o-n pustiuri, am catat-o în lume,
Am catat-o pe dealuri, pe munti si pe câmpii;
Am catat-o-n desertul eho al unui nume,
Pe valurile marii, în titluri, bogatii.
Zadarnica silinta! Fericirea s-ascunde;
Fara folos pe urma-i vedeam ca ostenesc;
O chemam cu-nfocare, dar nu vrea a-mi raspunde:
Te întâlnii, iubita, si-n ochii-ti o gasesc!
Vedeti aceste locuri, aceste stânci râpoase?
Vedeti pamântu-acesta detot nelocuit?
Ei bine, aici toate mie îmi par frumoase!
Mai mult decât oriunde aici sunt fericit.
Eliza e viata ce toate-nsufleteste;
Zâmbirea-i e cereasca, privirea ei Amor;
A ei dulce suflare ast aer balsameste,
Si gratiile-ntr-însa vad o tânara sor.
Daca ar fi pamântul în vechea simplitate,
Când cea dintâi femeie în rai s-a pomenit,
Frumoasa, -mpodobita cu darurile toate,
Si nobila-i icoana în unde si-a privit:
Negresit ca Eliza de sine încântata,
Vazându-si în fântâna atâtea frumuseti,
Tovaraselor sale: , , Veniti, le-ar zice-ndata,
În crěstalul acesta minune sa vedeti.
Voi sunteti prea placute, si dulcea-va privire
Inima mea o trage, mi-e drag sa va ascult;
Dar vaz colo în apa un lucru peste fire,
Un chip care va-ntrece, si-mi place si mai mult!”
Pâna nu o vazusem, pân-a nu o cunoaste,
Eram de nopti, de zile, de toate dezgustat.
Vremea ce-acuma zboara parea ca se târaste,
Anii, ca o povara grozava de purtat!
Vântu-mi parea suflare zadarnica si rece,
Cerul ca o câmpie de care sunt satul,
Eho numai un sunet ce fara folos trece,
Aurora o raza privita îndestul.
Ziceam: O zi ca alta, si tot acelasi soare!
În lume vedeam chinuri, pe ceruri vedeam nori.
Le privesc cu Luiza; totul schimbat îmi pare,
Cerul este cu stele, câmpiile cu flori.
Aurora, o nimfa de soare prea iubita,
Se desteapta si-n aer aluneca zâmbind,
De cele dintâi ceasuri, de-ai sai fii ocolita,
La soare, ce-o urmeaza, cu dragoste privind.
Zefirul, o fiinta de bine facatoare,
Care catre cer duce suspinuri omenesti;
Eho, o zeitate la chinuri simtitoare,
Ce repeteaza glasul acelei ce slavesti.
Când tacerea Elizei îmi spune-a ei iubire,
Când mâna ei ma strânge, când ochii-i îmi vorbesc;
Când lânga ea uit lumea si nu mai am simtire,
Decât pentru minutul în care o privesc,
Zic: , , Viata este scurta si fericirea trece:
Spun ca placerea stinge faclia lui Amor:
Daca iubirea noastra e s-aiba sfârsit rece,
De ce-n minutu-acesta, de ce acum nu mor?
